in timp ce miroseam corectorul si frecam mica inima de calmat nervii, mi-a venit ideea stralucita sa plec. ne intelegem excelent cu tot cu certurile noastre neinsemnate. nu a incalcat nimeni nicio regula a micutului nostru “armistitiu” si imi pare sincer rau, dar ar trebui sa plec. sa ma pedepsesc pentru increderea acordata aiurea. imi voi face bocceluta si voi pleca pe singura usa pe care o are apartamentul. de ce? ma invadeaza insectele si dorul de soare, ma sufoca sperantele si in patul meu inghesuit nu mai incape nicio lacrima.
lasitatea voastra ma sperie, oameni de nimic. o sa arunc in voi cu oua crude. cu rosii nu. le voi musca si le voi lasa sa ejaculeze sucul dulceag pe care il ador.
nu am pretins nimic. decat o poveste cu iepurasi, o discutie pastrata la -100 de grade. la rece, adica.
o sa ma apuc de fumat. nu-mi place si voi tusi la fiecare fum, imi vor da lacrimile, dar ma razbun. pe ocupatia voastra de a calca in picioare ceea ce ati promis, oameni fara cuvant.
ma consolez cu gandul ca ma voi imbata asa de tare, incat probabil o sa uit ceea ce ma chinuie acum. seara pe care eram hotarata sa o pictez in alb cu corectorul meu cu multiple utilizari.
concluzia e ca plec. ma mut inapoi in patul urias, imi voi lua si blocul de desen de data asta. voi sta singura, in durerea provocata de samburii pepenilor verzi-rosii si voi desena. nimic. despre nimic. plamanii mei vor suferi din nou din cauza mucegaiului. pentru ca sunt sensibila. pentru ca par atat de mica intre peretii vopsiti de noi, tata…
si stii de ce?! stii oare? numai din cauza voastra, suflete chinuite
